Samuil Micu, Philosophe?
Samuil Micu, Philosopher?

Summary/Abstract: Format la şcolile Blajului, Romei şi ale Vienei, educat în spiritul iluminismului austriac, din care a selectat însă acele aspecte care puteau fi cel mai bine adaptate la realităţile româneşti, Samuil Micu şi-a construit o viziune proprie asupra noii mişcări ideologice, manifestate în Europa secolului al XVIII-lea. Legăturile sale cu iluminismul, modul în care a împărtăşit şi promovat idealurile acestuia, îngăduie autorului să încerce să găsească răspunsul la întrebarea: a fost Samuil Micu filosof? O cercetare atentă a activităţii sale oferă un răspuns limpede la această întrebare. Astfel, dacă iluminismul - care nu poate fi considerat doar un curent de idei, ci o mişcare cu fundament politic, economic şi social - a fost creat de filosofi, dacă principiul după care s-au condus adepţii săi - indiferent dacă vorbim de iluminiştii francezi, englezi, austrieci sau români etc. - a fost cel enunţat de Kant, „să îndrăzneşti să cunoşti,” dacă iluminiştii au fost oameni educaţi, raţionali, care ştiau să folosească argumentul cunoaşterii în susţinerea cauzelor lor, atunci, da, Samuil Micu a fost, cu siguranţă, un filosof, un iluminist. Contribuţia lui Samuil Micu în diverse domenii, precum filosofie, istorie, teologie şi politică este considerabilă şi evidenţiază adâncimea implicării sale în iluminism. În filosofie, Samuil Micu nu a fost un gânditor original; dar, în contact cu scrierile lui Wolff - a cărui filosofie este posibil chiar să o fi predat la Blaj - şi ale lui Baumeister, a devenit principalul propovăduitor al ideilor acestora în rândul românilor; a crezut cu putere în principiul lui Wolff, conform căruia, obiectivul filosofiei este de a cunoaşte cauzele lucrurilor prin raţiune. Ca istoric, Micu se manifestă cu originalitate, dar interesul său pentru istorie nu îl dezavantajează ca filosof. Istoria sa nu pare a fi, la prima vedere, în concordanţă cu spiritul iluminismului; nu a abordat istoria într-o manieră specific iluministă, precum Voltaire sau Gibbon, ci a scris o istorie particularizată, prin care a încercat să evidenţieze realităţile româneşti. Micu a crezut cu tărie în valoarea educativă şi morală a istoriei, considerând că aceasta îndeplineşte, de fapt, una din îndatoririle filosofiei: aceea de descoperi cauzele lucrurilor. Gândirea religioasă a lui Micu a fost profund influenţată de Reforma catolică şi nu a încetat nici o clipă să spere într-o reconciliere a credinţei şi raţiunii, într-o reconciliere a bisericilor. A fost convins că mai buna pregătire a clerului, care trebuia să-şi diversifice educaţia şi să participe activ la înfiinţarea şi susţinerea şcolilor, stătea la baza ridicării intelectuale a românilor. În acest sens, el inaugurează seria Propovedaniilor, pentru a oferi preoţilor modele de predici. Micu a adoptat punctul de vedere politic promovat de Viena şi de statele vestice; monarhul-model a fost Iosif al II-lea, alegere uşor de înţeles dacă ne gândim la măsurile pe care acesta le-a luat în favoarea românilor, deşi nu poate să nu accepte şi ideea că, în final, obiectivele împăratului erau diferite de cele ale românilor. Samuil Micu corespunde astfel definiţiei filosofului secolului al XVIIIlea; interesul său pentru reforma socială şi politică, felul în care a încercat să răspundă unor întrebări fundamentale despre natură, om şi Dumnezeu, efortul de a descoperi cauzele raţionale ale evenimentelor şi, nu în ultimul rând, participarea sa directă la schimbările care au avut loc în secolul luminilor, ne conving că Samuil Micu îşi merită pe deplin locul între filosofii secolului al XVIII-lea.

• Details
• Contents