CONDIŢIA INUMANĂ A SUVERANITĂŢII
THE INHUMAN CONDITION SOVEREIGNTY

Summary/Abstract: Aproape întotdeauna filosofia propune o formă de suveranitate şi este un mod de afirmare a sinelui suveran al filosofului. Aici conceptul de suveranitate nu apare în primul rînd în intensiunea sa strict politică, acolo unde căile bătute ale gîndirii ne trimit imediat ce îl întîlnim, însă o discuţie despre suveranitate nu poate avea loc ignorînd conotaţiile sale din domeniul politicului. O posibilă întrebare ar putea fi dacă o anumită conceptualizare a suveranităţii în domeniul filosofiei a dat forme constructelor politice aşa cum le cunoaştem astăzi, sau probabil că o abordare mai pertinentă ar aşeza orice demers teoretic orientat înspre această problemă în interiorul unei structuri politice deja prezente, chiar dacă cel care se propune pe sine dominator şi suveran, chiar şi numai prin filosofia sa, se aşază întro opoziţie nu de puţine ori tensionată cu ceilalţi oameni, cu comunitatea politică în care trăieşte. Prin această situare opozitivă filosoful se situează în afara societăţii, sau mai bine zis în afara structurii politice pe care o neagă şi care, la rîndul ei, atît timp cît este prins şi constrîns de nevoile şi îndatoririle pe care le implică vieţuirea împreună cu alţi oameni, îi neagă o suveranitate neapărat solitară. De fapt, orice teorie şi practică a suveranităţii implică desconsiderarea pînă la infirmare a lumii, în calitatea acesteia de lume comună a oamenilor care sînt întotdeauna ceilalţi şi de loc public unde oamenii au posibilitatea să apară în condiţia fundamentală şi ireductibilă a pluralităţii lor. Orice formă şi formalizare a dominaţiei suverane este în afara şi împotriva politicii, în centrul căreia, pentru a fi într-adevăr politică, ar trebui să "găsim întotdeauna grija pentru lume şi nu pentru om, de fapt grija pentru o lume organizată într-un fel sau altul, fără de care cei care se preocupă şi care sînt oameni politici consideră ca viaţa nu merită să fie trăită."1 Acest sentiment că viaţa merită trăită nu poate fi răpit oamenilor decît odată cu propria lor lume, prin aceasta politica se anihilează pe ea însăşi, dar şi pe cel care făcînd acest lucru propune propria sa dominaţie suverană. În momentul cînd se exclude dintre oameni într-o transcendenţă autoproclamată, "suveranul" se dezumanizează. Acest moment marchează moartea umanităţii sale, umanitate care înseamnă "a fi printre oameni" (inter homines esse).

• Details
• Contents