Warum kam es in der Kirche der Rumänen Siebenbürgens in der ersten Hälfte des 18. Jahrhunderts zu zwei Parteien, die sich in der zweiten Jahrhunderthä
Why was the Church of the Romanians of Transylvania in the first half of the 18th Century to two parties, which developed in the second half of the ce

Summary/Abstract: În lumina noilor cercetări concentrate asupra unirii religioase a românilor ardeleni cu Biserica Romei, a interpretării acesteia în baza viziunii conciliului de la Ferrara/Florenţa (1438-1439) şi a reevaluării consecinţelor unirii, eveniment decisiv din viaţa Bisericii românilor ardeleni, studiul încearcă să răspundă fundamentalei întrebări de ce şi cum s-a ajuns în Biserica românească din Transilvania primei jumătăţi a secolului al XVIII-lea la două partide care apoi s-au dezvoltat, în a doua jumătate a secolului, în două Biserici? Răspunsul la această întrebare este căutat în istoria raportului dintre greci şi latini şi a felului în care această situaţie s-a repercutat în Transilvania în perioada anterioară unirii (mai ales în secolul al XVII-lea). Analiza situaţiei confesionale se face din perspectiva mandatului cu care au venit iezuiţii într-o Transilvanie dominată de interesele Stărilor transilvănene faţă de români şi care s-a reflectat în rezoluţia imperială din aprilie 1698. Această realitate s-a repercutat asupra vieţii Bisericii românilor ardeleni din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, a evoluţiei raporturilor dintre Viena (Maria Tereza) şi episcopul românilor ardeleni, Inochentie Micu-Klein. Cei care s-au unit cu Biserica catolică de la Roma şi au rămas fideli episcopului de la Blaj au început să se numească uniţi, iar cei care au devenit sceptici şi s-au îndepărtat de episcopul de la Blaj, mai ales după părăsirea Transilvaniei de către Inochentie Micu-Klein (1744), s-au numit neuniţi. Treptat, ultimii s-au considerat singurii păstrători ai tradiţiei Bisericii româneşti şi ai legii strămoşeşti. Astfel, la jumătatea secolului, s-a ajuns la o confruntare dogmatică dură între neuniţi, prin vocea călugărului Visarion Sarai, şi uniţi, prin discursul călugărului Gherontie Cotore, care a exclus posibilitatea rămânerii împreună într-o singură Biserică. Conflictul dintre cele două partide din Biserica românească şi oponenţii unirii a dus la dezvoltarea a două Biserici distincte româneşti. Ambele Biserici au fost recunoscute de Viena, pe de o parte, prin numirea unui episcop pentru românii neuniţi (1761), iar, pe de altă parte, Biserica uniţilor a continuat să fie condusă de vicarul lui Inochentie Micu şi de urmaşii acestuia la Blaj.

• Details
• Contents