Regula res perit domino în materie contractuală, între mit şi realitate
The res perit domino rule in contractual terms, in between myth and reality

Summary/Abstract: În pragul intrării în vigoare a noului Cod civil român (2009) ni se pare că regula la care s-a oprit doctrina şi jurisprudenţa noastre în materia riscurilor în contracte de mai bine de un secol, „res perit domino”, este un mit. Izvorul acestui mit se regăseşte în opera greşit interpretată a jusnaturaliştilor. Aparenţa sa a fost alimentată de terminologia eronată a Codului civil francez care a vorbit în materie obligaţională de „risque de la chose”, terminologie preluată şi de Codul civil român, de coincidenţa dintre proprietate şi riscuri în cazul tipic al transferului automat al proprietăţii la încheierea contractului şi de creditul nejustificat acordat unor discursuri pompoase ce au precedat adoptarea Codului civil francez. În realitate, arheologia codului nostru civil, ca şi a codului civil francez, relevă o altă realitate de la care, credem noi, interpreţii secolului al XIX-lea, în special Planiol şi Capitant, s-au îndepărtat fără motiv, resemnându-se fatalist în faţa confuziei legiuitorului între riscul lucrului şi riscul contractului. Art. 971 C. civ. reglementează doar ipoteza transferului automat al proprietăţii odată cu acordul de voinţă, dar rămâne tăcut în legătură cu ipotezele amânării transferului proprietăţii, adică exact în legătură cu acele situaţii în care capătă miză practică identificarea unei reguli generale. Inovaţia Codului Napoleon, transferul solo consensu al proprietăţii, nu a făcut decât să întărească regula din dreptul roman cu un nou argument: cumpărătorul suportă riscurile nu în calitate de creditor, ci în calitate de proprietar. Cu toate, în cazul contractelor sinalagmatice calitatea de proprietar este nerelevantă din perspectiva riscului contractului, unde problema se judecă într-un registru binar dat de calitatea de debitor sau creditor. Ca şi în cazul regulii generale a riscului contraprestaţiei, epuizarea prin executare a raportului juridic în elementele sale fundamentale este cel care impune şi soluţia riscurilor (art. 1020 C. civ.). Or, în materia vânzării obligaţia care justifică dreptul la preţ este aceea de a da proprietatea. Obligaţia de predare a fost considerată neglijabilă de legiuitorul nostru (art. 971 in fine C. civ.), probabil în considerarea caracterului ei instrumental. Obligaţia de conservare a lucrului vândut, privită de legiuitor ca obligaţie de diligenţă, este reputată executată dacă bunul piere fortuit. Aşa stând lucrurile, riscul preţului trebuie asociat cu executarea obligaţiei de a da, reper care nu conduce la soluţii identice cu aplicarea criteriului proprietăţii. În cazul vânzării reale, în care vânzătorul nu mai are nimic de prestat în legătură cu transferul proprietăţii, el a executat suficient pentru a păstra dreptul la preţ. În cazul vânzării obligaţionale, când transferul proprietăţii nu se realizează automat, ci depinde încă de o prestaţie a cumpărătorului, riscurile se transferă odată cu executarea obligaţiei de a da. O astfel de optică schimbă soluţia acceptată actualmente

• Details
• Contents