Marbury vs. Madison (1803)
Marbury vs. Madison (1803)

Summary/Abstract: În cursul sesiunii 1801, William Marbury, Dennis Ramsay, Robert Townsend Hooe şi William Harper au introdus o acţiune în justiţie pentru a-l determina pe James Madison, Secretarul de Stat în exerciţiu, să motiveze de ce un ordin de injoncţiune mandamus nu ar fi emis de către instanţă, pentru a-l obliga să le înmâneze ordinele de numire pe funcţiile de judecători de pace în Districtul Columbia. În genere, se insistă asupra celei de-a doua părţi a deciziei Marbury, justificarea clasică a controlului constituţionalităţii legilor. Ca o posibilă cheie de lectură, în privinţa chestiunii controlului de constituţionalitate, cititorul poate cu folos juxtapune celebra formulă a lui John Marshall: „Este în mod evident domeniul de competenţă şi îndatorirea puterii judecătoreşti să stabilească (să spună) ce este legea”, cu la fel de celebrul pasaj din „Predica în faţa Regelui” a Episcopului Hoadley (Londra, 1718): „[O]ricine are autoritate absolută de a interpreta orice lege, scrisă sau nescrisă, este Acela care e cu adevărat şi în toate privinţele Legiuitor; iar nu Acela care a dat acele legi.” Aceste două pasaje oferă puncte de reper complementare pentru o reflecţie asupra importanţei şi deficienţelor contenciosului constituţional şi administrativ.

• Details
• Contents