LE PARADIS PEINT: L’IMAGE DU PARADIS
PARADISUL PICTAT: IMAGINEA PARADISULUI ÎN PICTURA MURALĂ ANTICĂ

Summary/Abstract: Iconografia legată de viaţa de apoi a constituit un subiect frecvent abordat de cercetători însă atenţia lor s-a îndreptat cu deosebire spre apariţia şi apoi răspândirea monumentelor creştine şi a rolului acestora în consolidarea unui larg repertoriu imagistic, dezvoltat amplu pe parcursul mai multor perioade istorice. Există însă mai puţine lucruri cunoscute în legătură cu modul în care anticii îşi imaginau viaţa de apoi, deşi textele filosofice oferă un volum interesant de detalii ce pot constitui puncte de plecare extrem de utile pentru explicarea iconografiei picturii funerare antice. Având ca repere majore textele literare clasice, temele iconografice legate de simbolistica vieţii de apoi în antichitate se pot mult mai uşor explica. Deşi repertoriul iconografic al monumentelor funerare pictate este cu siguranţă deosebit de variat şi întins, există totuşi câteva locuri comune cu privire la ceea ce omul credea că se întâmplă cu el însuşi după moarte. Unul dintre aceste locuri comune în care se întâlnesc aproape toate culturile antichităţii clasice, fie că e vorba de Egipt, Grecia sau Roma antică, este credinţa în cicluri de reîncarnări succesive ale sufletului, văzut ca singura permanenţă posibilă a vieţii. De aici derivă apoi modalitatea în care sufletele ajunse în lumea de dincolo petrec un anumit intreval de timp, mai lung sau mai scurt, în funcţie de conduita fiecăruia în timpul vieţii pământeşti. Din acest punct de vedere imaginarul colectiv al vieţii de apoi în antichitate este mai degrabă surpinzător de uniform. În majoritatea cazurilor, şi aici pot fi considerate nu numai pictura ci şi sculptura sau artele minore, este vorba de faptul că sufletul celui dispărut, atunci când acesta fusese cel al unui virtuos, benchetuia. Banchetul funerar este de fapt o temă recurentă ce se regăseşte invariabil în toate marile culturi ale antichităţii. Există însă diverse aspecte de detaliu care intervin în iconografia funerară a picturii funerare egiptene, pe de o parte şi cea greco-romană, pe de alta. În vreme ce pentru egipteni elementul cheie, sau mijlocul esenţial de trecere de la viaţa reală la viaţa de apoi era mumia, ce regrupa în interiorul ei nu numai sufletul celui dispărut, dar şi alte componente la fel de importante, cum erau inima sau viscerele, grecii, şi apoi romanii, considerau că numai sufletul face trecerea respectivă. Trecând în revistă câteva exemple deosebit de ilustrative cu privire la iconografia paradisului în pictura funerară a antichităţii, reiese apoi şi faptul că omul acelor timpuri gândea conform unui clişeu păstrat şi cultivat până azi, anume că viaţa de apoi continuă în acelaşi chip viaţa reală.

• Details
• Contents