“Crimã şi pedeapsã”. Aspecte juridice ale morții în Țara Româneascã (secolele XVII-XVIII)
'Murder and Punishment'. Juridical Aspects of Death in Romanian County (17th-18th Centuries)

Summary/Abstract: Articolul de față identifică o serie de ipostaze în care moartea interferează domeniul juridic: 1. moartea ca delict; 2. moartea ca pedeapsă (cu două aspecte posibile, moartea ca “vendetă” și moartea ca pedeapsă pronunțată de judecător); 3. moartea inculpatului survenită pe parcursul procesului. Legile scrise de la jumătatea secolului al XVII-lea cuprind o seamă de prevederi extrase din pravilele bizantine pentru principalele învinovățiri penale, furturile și omorurile. În cazul hoților se prevedea atât restituirea obiectelor furate cât și aplicarea unor pedepse corporale. Pedepsele prevăzute pentru diversele tipuri de furt sunt bătaia, moartea, mutilarea, surghiunul și ocna. Recidiva atrăgea după sine pedeapsa cu moartea, iar complicii se pedepseau ca și hoții. Uciderile indiferent de încadrarea lor se pedepsesc cu moartea. Îndreptarea Legii prevede în caz de omor pe lângă pedeapsa capitală și plata unor sume de bani către familia victimei. Alături de circumstanțele agravante (uciderea rudelor apropiate, a unui prunc sau omorârea prin otrăvire), există și o seamă de circumstanțe atenuante, care pot diminua pedeapsa până la absolvire totală: bunăoară, părintele sau soțul care-și ucid fata respectiv nevasta adultere prinse în flagrant; legitima apărare; crima involuntară, uciderea hoțului prins în flagrant etc. Pedeapsa cu moartea era recomandată și pentru alte infracțiuni grave: bigamie și proxenetism; răpire și viol; sodomie; zoofilie sau întreținerea de relații sexuale cu anumite categorii de persoane înrudite (“sânge mestecat”); falsificatori de bani. Secolul al XVIII-lea a cunoscut la rândul său câteva tentative de codificare legislativă și de reformă judecătorească, legate mai cu seamă de numele domnitorilor Grigore Ghica (patron al Manualului de Legi al juristului Mihail Fotino) și Alexandru Ipsilanti (inițiator al unui amplu program de renovare al întregului sistem juridic prin codificare și publicare de legi, organizarea instanțelor și fixarea procedurilor de judecată). Față de predecesoarea ei din secolul trecut, legiuirea propusă de Mihail Fotino câștigă în primul rând în precizie. Culpabilitățile ca și pedepsele sunt de această dată mai riguros stabilite, iar libertatea judecătorului de a opta între diferite sancțiuni pare îngrădită de considerente umanitare. Pedeapsa cu moartea este prevăzută pentru crima de înaltă trădare; pentru ațâțarea poporului la răscoală; pentru omor premeditat; pentru tâlharii cei mari și renumiți (și pentru gazdele acestora); pentru cei care fură noaptea din biserică sau pentru cei care jefuiesc mormintele; pentru incendiatori; pentru deținuți periculoși evadați din pușcărie; pentru “falșificatori”; pentru cei ce răpesc orice fel de fată sau femeie cu ceată de oameni, înarmați și cu violență etc. Unele dintre instanțele care asigurau actul de justiție în Țara Românească a sfârșitului de secol XVIII erau departamentele criminale de la București și Craiova, a căror activitate se conturează destul de anevoie, în absența condicilor de documente ale acestora, cu o singură excepție: Condica lui Alexandru Constantin Moruzi. De anaforale criminalicești, cu întăriri, tacriruri, jelbi (1794-1795). Pentru a ne face totuși o idee despre criminalitate în Muntenia la sfârșitul veacului al XVIII-lea, din perspectiva care ne interesează aici, am încercat să identificăm în culegerea de Acte judiciare din Țara Românească (1775-1781), pe de o parte, învinovățirile de omor, iar pe de altă parte să vedem căror fapte li se aplică pedeapsa capitală. În cazul acestor documente, omorul, ca și pedeapsa cu moartea, trimit în primul rând la fenomenul banditismului sau la acte comise sub arme și care se bucurau de amnistie după încheierea conflictelor militare. Cele mai multe afaceri judecate în această perioadă sunt furturi sau tâlhării. Ca regulă generală, prezentă în pravile și aplicată în mod real în practică, pedeapsa obișnuită pentru hoții de condiție modestă este bătaia. Însă în cazurile grave de tâlhărie, pedeapsa legală este moartea. Într-un singur rând este amintit un Dragul, tâlhar care, prin hotărâre domnească, “s-au osândit de sabie la orașul Craiovii”. Am inventariat nu mai puțin de 63 de pricini care s-au scurs în decursul unui an, dar numai șase au ca obiect crime propriu-zise. Dintre acestea, două se referă la vinovății multiple: ucidere, siluire, furt. Celelalte cazuri sunt o pruncucidere înfăptuită și recunoscută de însăși mama nou-născutului, bolnavă știută de epilepsie, o crimă pasională și două omoruri săvârșite de copii, din ceartă între ei sau din nebunie. Uneori funcționează și circumstanțe atenuante. În cazurile cercetate de noi acestea sunt: beția, nebunia, epilepsia, vârsta fragedă a acuzaților. De asemenea, condica face dovada amnistierii crimelor și jafurilor săvârșite sub arme. Ca în orice societate, și în lumea românească a sfârșitului de secol XVIII, crimele, chiar dacă spectaculoase, nu pot privi decât o parte destul de redusă a materialului documentar al epocii. Mult mai frecvent întâlnită, cel puțin în teorie, pedeapsa cu moartea tinde să fie înlocuită în practica juridică prin pedepse mai clemente sau prin răscumpărări materiale pur și simplu. Unei relative îmblânziri și dozări diferențiate a pedepselor, i se adaugă acea grijă specială despre care vorbeam mai înainte, pentru aspectele civile adiacente oricărui proces penal în epocă. De la Constantin Mavrocordat și Alexandru Ipsilanti și nu fără legătură cu răspândirea noilor idei beccariene, represiunea penală va cunoaște o anume îmblânzire sau cel puțin va face în mod constant obiectul unor revendicări umane și umaniste.

• Details
• Contents