Despre traducerea propriu-zisă a toponimelor în traduceri românești de la începutul secolului al XIX-lea
On the translation-proper of toponyms in Romanian translations at the beginning of the 19th century

Summary/Abstract: Traducerea unor toponime încă neintrate în limba română la începutul secolului al XIX-lea a constituit o adevărată provocare pentru traducătorii din epocă. Un prim aspect îl constituie statutul special al acestora ca nume proprii și opțiunile de traducere posibile, care nu puteau fi corelate cu o tradiție. Un al doilea aspect este stadiul încă precar al terminologiei geografice, reflectat în variația terminologică pentru același concept și în lipsa de afinitate semantică, fie reală, fie numai în raport cu terminologia actuală. Obiectivul principal în această scurtă analiză îl constituie primul aspect menționat. Pentru a discuta aceste aspecte, a fost necesară o succintă precizare a conceptului de traducere la nivelul numelui propriu și a distincției între nume proprii netraductibile și nume proprii traductibile sau parțial traductibile. În cazul celor din urmă am identificat factorii favorizanți pentru opțiunea de a traduce sau pentru opțiunea de a nu traduce ceea ce este traductibil. Corpusul de referință reflectă un stadiu incipient al traducerii toponimelor traductibile sau parțial traductibile în limba română, stadiu în care traducătorul este liber să interpreteze traductibilitatea. În raport cu variantele care s-au impus în norma actuală, alegerile diferite de la un traducător la altul sau chiar la același traducător, în special opțiunea de a nu traduce toponime care astăzi se traduc în toate limbile de circulație, constituie un argument al lipsei importanței semnificației lingvistice a numelui propriu (propriu-zis, semnificația lexicală a etimonului) în funcționarea sa și, implicit, rolul acestei nonfuncționalități în identificarea statutului lingvistic al numelui propriu. Oscilarea între traducerea și adaptarea formală a unui toponim traductibil în cazul anumitor tipuri de toponime și particularitățile lingvistice proprii respectivei epoci reprezintă o fațetă a istoriei limbii române la nivel onomastic.

• Details
• Contents