Reconsiderarea esteticii lui Pascal Bentoiu în raport cu sursele europene, cu sincronizările universale și cu direcțiile de aplicare contemporane
Reconsidering Pascal Bentoiu’s Aesthetics in the Light of European Sources, International Synchronisation and Contemporary Application Orientations

Summary/Abstract: Opera teoretică a lui Pascal Bentoiu, publicată la începutul anilor ’70 (Imagine și sens, 1971, Deschideri spre lumea muzicii, 1973, Gîndirea muzicală, 1975), a avut un destin paradoxal. Pe de o parte, a deschis mințile multor muzicieni și melomani, intrând imediat în bibliografia obligatorie a cursurilor de estetică de la conservatoarele din România. Pe de altă parte, n-au rămas dovezi substanțiale ale înțelegerii și fructificării sale, nici în presa vremii, nici în literatura științifică publicată ulterior. Explicația este simplă: concepția sa filosofică idealistă de sorginte romantică, având în fundal asimilarea scrierilor semnate de Kant, Hegel, Bergson, era clar exprimată – în pofida unor încercări (trucuri retorice) de estompare –, aceasta fiind la polul opus materialismului marxist dominant în anii redactării volumelor. Studiul identifică ideile fundamentale ale concepției sale estetice, axată pe psihologia receptării, precum: 1. primordialitatea percepției globale a articulației/compoziției muzicale (exprimată metaforic prin termenul de imagine) în relație cu procesul analitic al parametrilor sonori; 2. întâietatea conștiinței muzicale (creatoare și receptoare) în fața legilor fizice ale materialului sonor; 3. constituirea gândirii muzicale ca activitate mentală logică ce operează cu „identități fonice” pe axele timpului și spațiului, conectate psihologic/metafizic prin sintagma „continuum spațio-temporal”. Compararea concepției lui Pascal Bentoiu cu principala sa sursă teoretică – Musikpsychologie de Ernst Kurth (1931), la rândul ei o îmbinare dintre teoria gestalt (perceperea întregului), conceptul schopenhauerian al voinței creatoare/creatorului și fenomenul subconștientului relevat de Freud – demonstrează integrarea esteticianului român în fluxul principal al gândirii europene – caz singular în cultura muzicală românească din acea vreme. Dezvăluirea unor posibile paralelisme cu poziții estetice americane – ne referim la metoda psihologică, tot de origine gestaltistă a lui Leonard Meyer (Emotion and Meaning in Music, 1956) – și consecințele (indirecte) ale concepțiilor lui Bentoiu în planul educației muzicale contemporane, al analizei muzicologice, al psihologiei creației sunt proiectate ca obiective complementare ale prezentei cercetări.

• Details
• Contents