Corpul, o metaforã în durata lungã! Avatarurile reprezentãrii corpului între teologie, istorie şi antropologie
The Body, a Long-Lasting Metaphor! The Avatars of the Representation of the Body from the Viewpoint of Theology, History and Anthropology

Summary/Abstract: Mentalitatea greacă şi-a apropiat inaccesibilul, l-a exprimat prin familiarul vocabular corporal, pentru a stabili şi a înlesni punțile dintre divin şi terestru, dar şi antinomia lor. Vârsta arhaică a corporeității greceşti ignora distincția dintre suflet şi corp, sistemul simbolic al corpului divin fiind, de fapt, un cod care permitea reprezentarea relației dintre oameni şi zei, asemănările şi deosebirile, contrastul şi, implicit, incompatibilitatea dintre cele două lumi. Creştinismul emergent în Europa medievală propunea o nouă viziune despre legătura dintre terestru şi divin, un nou imaginar al corporeității, ca formă de exprimare a invizibilului prin vizibil! Pentru că gândirea creştină s-a concentrat spre aspectele morale ale Judecății de Apoi, corpul a fost expediat într-un spațiu al disoluției, fiind marginalizat de discursul creştin şi chiar ideea de necurățenie a fost oarecum dematerializată, devenind pata de care iertarea divină purifică sufletul. Pe de altă parte, imaginea socialului apare şi ea ca un ansamblu viu şi funcțional de solidarități organice al cărui model este corporal. Biserica, o comunitate a fidelilor era considerată un corp, al cărui cap era însuşi Isus Christos. Noțiunea de corpus mysticum a avut o istorie glorioasă în Evul Mediu şi în secolele XV-XVII, avându-şi rădăcinile în concepția după care, de la Sfântul Pavel încoace, Biserica este trupul lui Isus (corpus Christi). Încă din Evul Mediu se înrădăcinase uzajul metaforei corpului, pentru a desemna nu numai o instituție ca Biserica, ci şi Statul, simbolizat ca un uriaş corp, aşa cum îl descrie Hobbes în Leviathan (1651). Națiunea, forma de încarnare a Statului, corpul său fizic şi mistic, apare ca o hierofanie, o experiență modernă a sacrului ce se alătură credinței în patrie, popor, rasă, clasă, progres etc, devenite noile Nume sacre.Traseul consacrat de gândirea tradițională, care părea că a fost nedreaptă cu ființarea umană, a fost înlocuit cu o altă direcție a gândirii moderne, contaminată de perspectiva hermeneutică a disciplinelor sociale şi umane. Ea a răsturnat acest traseu printr-o “revoluție coperniciană”, ce presupune derularea scenariului cosmic, în sens invers, adică antropocentric. Emanciparea omului față de divinitate, a dus la transformarea lui Dumnzeu în “absență” şi a omului în “demiurg”! Omul a devenit “stăpân al naturii”, creator al unei ordini care se opune “dezordinii” naturale. Dualismul cartezian a operat şi el o ruptură între spirit şi corp, acesta din urmă devenind insignifiant, aspect care a favorizat inventarea corpului occidental, susținerea corpului ca limită a propriei individualități. Vechea perspectivă teologică a rămas în umbră, răsturnându-se sistemele simbolice anterioare, iar Universul a început să fie închipuit ca o maşină. În schema mecanicistă a fost asimilat însă şi corpul uman şi funcțiile sale şi, se pare, că însuşi Descartes a confundat organicul cu mecanicul, cu alte cuvinte creația şi fabricația! Viziunile organiciste despre societate fondate pe metafore corporale, care se originează din timpurile antice, şi-au găsit prelungirea în creştinismul medieval, apoi în gândirea politică modernă, dar cu o schimbare a sensului lor.

• Details
• Contents