Moarte şi Înviere. Jertfa christicã şi justificarea violenței în revoluții (1789-1848)
Death and Resurrection. Christ's Sacrifice and Justification of Violence during Revolutions (1789-1848)

Summary/Abstract: Marea Revoluție Franceză din 1789 a fost ea însăşi interpretată ca un eveniment mesianic, de o puternică intensitate, vehiculând un bogat “material” simbolic al mesianism-milenarismului, însăşi proclamarea drepturilor omului şi ale cetățeanului fiind asociată cu restaurarea Evangheliei. Plămada autentic creştină a contribit puțin la această revoluție, care a trezit mai degrabă puseurile milenarismului popular şi a dat o lovitură fatală Bisericii creştine. La 1789 evocările despre Christos sunt fluctuante şi limitate, – în virtutea valului demitologizărilor la care a fost supusă tradiția creştină – şi impregnate de un milenarism secularizat. Efervescența religioasă spontană de dinainte de 1793 şi apoi noile culte au fost cele două aspecte care fac din revoluția franceză o revoluție religioasă. Cultele revoluționare, cultul Rațiunii, al Ființei Supreme, al martirilor libertății, mai mult sau mai puțin oficiale şi organizate din sferele dirigente revoluționare aveau semnificație politică, dar mizau pe comuniunea de tip religios. Noile creştinisme ale romanticilor au reprezentat o nouă lectură, chiar o “entorsă” a evangheliilor şi a tradiției creştine, având considerabile împrumuturi de la mitologiile antice şi de la tradiția iluministă. Aceste noi religii, calchiate pe creştinism (mai degrabă o mulțime de viziuni ce se pretindeau religioase!), dar care s-au demarcat de acesta, trebuiau, în viziunea romanticilor, să propună o “revrăjire” a lumii contemporane. În veacul al XIX-lea creştinismul şi-a pierdut caracterul său unic, susținut consecvent de bisericile creştine şi a devenit un sincretism asimilat mitologiei politice. Redescoperirea şi reinventarea viziunilor creştine în revoluții (mai ales 1789 şi 1848), în întreg spațiul european, se explică prin imensa efervescență a unor noi opțiuni sociale, politice şi naționale, care nu au ezitat să sondeze orozontul de aşteptare şi miturile colective tradiționale. De la imaginea teologică a lui Isus, simbol al Iubirii, descoperim un Isus simbol al disperării, avocat al refuzului acestei lumi inechitabile şi nefericite, garant al violenței revoluționare, simbol al unui nou ordin utopic!

• Details
• Contents