We kindly inform you that, as long as the subject affiliation of our 300.000+ articles is in progress, you might get unsufficient or no results on your third level or second level search. In this case, please broaden your search criteria.
De aproape un secol, teatrul a devenit un capitol al istoriei filosofiei, părăsind vechile sale veșminte și încercând să camufleze ultimele rămășițe ale metafizicii. Nu se mai află în joc doar istoria unor personaje mai mult sau mai puțin arbitrare, patimile pasiunii ori dramele conștiinței. Rolurile principale încep să fie deținute de marile probleme ale existenței și de rezolvările care le pot fi propuse. Realitatea cotidiană e tot mai mult evacuată din orizontul teatralității, fiind înlocuită cu ceea ce am putea să numim, pe urmele fenomenologilor, „atitudinea antinaturală”. Nu mai poate să fie vorba despre o reflectare a vieții, despre reproducerea acelor situații și gesturi pe care le știm din experiența noastră zilnică. Teatrul devine o căutare a sensului vieții, o provocare la adresa tabieturilor și platitudinilor, o alunecare înspre mister. Tocmai de aceea, ne-am propus să înfățișăm în acest eseu modul în care gândesc teatrul trei dintre marii teoreticieni (și practicieni) polonezi ai domeniului: Witkiewicz, Kantor și Grotowski.
More...
Cu un an înainte de apariția volumului Sanatoriul timpului (1937), Bruno Schulz a publicat eseul Mitizarea realității (1936)1, care avea să devină bază a majorității exegezelor critice. De altfel, J. JarzQbski, excelent cunoscător al prozei avangardiste, în prefața la volumul Citindu-l pe Schulz (Czytanie Schulza)12, în care stabilește trei etape de receptare a operei scriitorului polonez, afirmă, printre altele, că „locul central în analiza acestei opere l-a ocupat mitologia - cheie universală pentru sensul lumii”, cercetătorii din generația mai nouă pornind tocmai de la eseul sus-menționat, considerat „cel mai important text programatic al scriitorului”. într-adevăr, se poate spune că aproape toți exegeții de seamă n-au putut trece indiferenți pe lângă acest aspect esențial și original al operei schulziene, oferind interpretări și comentarii menite nu numai să adâncească înțelegerea și deslușirea textului, ci și să extindă semnificativ sfera conotativă a conceptului de mit în sine.
More...
Fiecare cititor are exemplele sale favorite. Acest fapt nu ține doar de obișnuințele sale de lectură, de tabieturi, de universul privat și plezirist al înțelegerii literaturii. Hermeneutica filosofică și literară, concepte precum acela al „orizontului de așteptare” ne-au convins că există lecturi fondatoare, că interpretările noastre trăiesc în orizontul unor texte întemeietoare. Un uz ale cărui temeiuri și îndreptățire nu le mai interogăm astăzi ne-a obișnuit să numim aceste texte capodopere.
More...
începeam un curs mai vechi despre Gombrowicz cu observația că nu-i rău să-l gândim pe Gombrowicz alături de Eugen Ionescu. Poartă aceeași marcă, același tip de discurs, același însemn al Mitteleuropei periferiilor. Munteanul Eugen Ionescu și sarmatul Gombrowicz trăiesc aceeași depărtare de un Centru coagulant. Și abundența de regi, regine, curți regale pot să ne oblige să-i gândim alături.
More...
Am în față cele două versiuni românești (1988 și 1998) ale jurnalului lui Gombrowicz, ambele apărute la Editura Univers, în traducerea Olgăi Zaicik. în prima, constat perversitatea cenzurii. Din loc în loc sunt croșete, deci omisiuni mărturisite. Când confrunți cu cealaltă versiune, afli că omisiunile sunt mult mai multe. în loc să recunoască, croșetele ascund.
More...
Primele licăriri ale unei conștiințe politice le-am simțit, după cum îți poți imagina, în 1926, în timpul revoluției lui Pilsudski. Perioada anilor ’20 mă interesează în mod special; este, oricum, o perioadă foarte importantă în istoria întregii Europe. Sunt anii ecourilor revoluției ruse, când se nășteau deja simpatiile de stânga. Polonia își redobândise independența, iar starea de euforie care cuprinsese întreaga țară făcea ca situația internațională să fie privită cu superficialitate. îți amintești cum erai în anii ’20? Aș vrea să vorbești despre nașterea problemelor politice și ideologice în lumea intelectuală, în lumea literară, despre legătura dintre politică, marxism (așa cum era atunci înțeleasă noțiunea) și stânga literară a acelui deceniu.
More...
Tocmai în ziua aceea, Sava Popovici Săvoiu, paroh în Deva, era singur în cancelaria protopopească. Făcea ordine în documente, arhivându-le, când a sosit de la episcopia ortodoxă din Sibiu adresa cu nr. 735/1850, o hârtie ce-i va schimba viața. Este și motivul pentru care o reproduce în memoriile sale, cele mai întinse din câte cunoaște cultura română, 22.000 de pagini în 45 de volume. O vom reproduce și noi, fiindcă de la ea au început toate: „PS. ...la regimentul de linie no. 31 a Baronului Culoz au devenit postul de capelan castrens vacant. Preacinstia ta ești îndrumat a întreba pre efectivul preot de-acolo dacă să învoiește a primi această capelanie cu o leafă lunală de 60 fl., fără cvartir și serviciu. Dacă se va învoi a intra în acțiunea aceasta, atunci să să trimeată, fără amânare, cu cartea (testimoniu) de botez și documentele de cualificațiune școlară, încoace, spre a să așterne înaltului Ministerium Suprem spre întărire. Din Siedinția Consistorială..."'12. Pentru ce i s-a oferit tocmai lui acest post era clar: știa germana, limba de comandă a regimentului, era tânăr și văduv, avea școală. Propunerea era ademenitoare, căci devenea angajat al statului cu o leafa lunară garantată și totodată i se deschidea posibilitatea unei cariere frumoase. Inconvenientul principal era depărtarea de casă, de părinți, de Ardeal, fiindcă unitatea își avea garnizoana tocmai în Galiția, la Lemberg. Ce să facă? Părerile erau împărțite. Doi prieteni din Sibiu, doi nemți, căpitanul de piață din Sibiu, Devald, și fostul medic militar, acum farmacist, Bruz, îl sfătuiesc să nu mai stea pe gânduri și să primească. Cine știe dacă va mai avea vreodată o astfel de ocazie? Alții, dimpotrivă, cred că nu este bine să plece printre străini. De fapt, era un episod într-o dispută veche, aceea dintre a pleca sau a rămâne. Acum tot mai mulți români ardeleni, cărora după revoluție li s-a deschis calea spre demnități, se aflau în fața acestei dileme: „Toți ziceau : rămâi acolo unde te cunosc și cânii alodiali și te poți mai ușor împăca cu aceasta ca în străini, cu cei necunoscuți.
More...
Interviurile cu povestea vieții înregistrate de grupul de antropologie culturală și istorie orală al Fundației „A Treia Europă” ne-au oferit adesea inserturi memoriale în istoria unui loc, unde intervievatorul și-a trăit viața, și-a făcut anii de școală, s-a format, a călătorit, a parcurs un traiect profesional.
More...
Există mai multe feluri de „administratori” ai memoriei unui loc : unii sunt istoricii înșiși; alții, interesați de lucrările celor dintâi, văd istoria din cărți prelungită prin istoria pe care memoria lor sau a generațiilor anterioare, cunoscute de ei, le-a livrat-o ca memorie familială (spre exemplu : George Vaida sau Oscar Schwartz). Sunt apoi scriitorii care, trăind sau trecând printr-un loc, consemnează impresii, se identifică prin apartenența la un spațiu, îl invocă, îl ridică la rang de reper ficțional al unei mitologii personale, al unei geografii spirituale. Sunt apoi muzeografii, arhitecții, istoricii artei, care administrează și selectează un patrimoniu, atașându-i un discurs prin care își definesc selecția care și face parte la rândul său din memoria trăită a unui loc.
More...
Timiș, Temes, Temesch, -oara, -var, -burgh... Temesh, Thames, temz... Ne-am întâlnit la Capri într-o seară, nu știam cine sunt, cine ești... chiar dacă pe-atunci cântam „căprii”, pentru că nu știam de insula Capri, restul se potrivește și acum. Nu pot semna, nu mă pot identifica, și de aceea mă întorc din nou pe Strada Privighetorii, care nu se numește nici ea așa acum și nici n-am văzut vreodată pe o plăcută că s-ar fi numit așa, și nici n-am auzit vreodată cântând privighetori acolo. Dar ce frumos suna: „Veniți, privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit”, în nopți de mai, cu liliacul lila sub fereastră, la fel de frumos suna și Rondelul privighetoarei între roze de autorul, chiar dacă nu bănățean, al Rondelului dezastrului mondial... „State noi se-nființează,/ Prăbușit e câte-un tron.../ Moartea-și plimbă monoton/ Coasa ei ce vieți retează./ Nori se bat la orizon.” în scris, pe plăcuța ei, strada are un nume eroic, al cuiva care a murit, pentru mine doar într-un titlu de poem, pentru că eu nu știu istorie.
More...
Dezvoltarea inegală a provinciilor românești, rezultat al mutațiilor istorice intervenite în decursul timpului, și-a pus amprenta și asupra învățământului și culturii din perioada interbelică. învățământul bănățean a beneficiat de o dezvoltare deosebită încă din perioada iluministă ; astfel, regulamentele austriece au prevăzut îmbunătățirea și lărgirea rețelei de școli sătești, ce cuprindea la sfârșitul secolului al XVIII-lea peste două sute de școli, dintre care 147 românești, 60 germane și 52 sârbești1. De asemenea, anumite modele educaționale par a fi fost stimulate de vechile normative impuse în răstimpul celor o sută șase ani de graniță militară austriacă, normative care au generat modificări de substanță și în mentalitatea bănățenilor. Totodată, interfețele lingvistice, confesionale și culturale din această zonă au conferit o anume specificitate practicilor și principiilor educaționale, relevată în discursul referitor la educație.
More...
Când voiau să se mai distreze, să iasă din monotonia zilnică, oamenii din Banat, inclusiv șvabii, mergeau la baluri. Existau mai multe tipuri de baluri: balul meseriașilor, al pompierilor, balul mascat, balul secerișului, balul strugurilor, balul de Anul Nou, balul de Lăsatul Secului.
More...
Legat de înnoirea timpului, de viața sărbătorească a omului, carnavalul e nelipsit azi în cea mai mare parte a localităților din Banatul sudic. Fără exagerare se poate spune că azi carnavalurile populare la Zăpostit sunt evenimente ce atrag în cea mai mare măsură populația la sate în perioada cât ține acest eveniment. Tinerii plecați la oraș, „la școli”, se întorc acasă pentru a fi împreună cu întreaga comunitate în timpul sărbătorii. Chiar dacă numai unii se maschează, la carnaval participă toți, „tot satul”, după o expresie consacrată: unii în ipostaza de mascați, alții ca spectatori. A fi spectator la un carnaval popular implică o participare activă. Râsul aparține tuturor (toți râd), îi vizează pe toți, mascați și cei din publicul spectator. Practic, diferențele aproape că dispar.
More...
Review of: Irina Nicolau, Ioana Popescu, O stradă oarecare din București, Editura Nemira, București, 1999/ Dumitru Hîncu, „Noi” și germanii „noștri”, Editura Univers, București, 1998/ Exerciții de memorie, Fundația Academia Civică, București, 1999
More...