Author(s): Adriana Babeți / Language(s): Romanian
Publication Year: 0
E deja primăvară, prin mai. El are aproape 27 de ani și își începe jurnalul intrând în „pădurea întunecoasă”. Poate fără să vrea, o parafrază la Dante : „în pădurea întunecoasă, cu pământul pătruns de umezeală, nu mă orientam decât după albul gulerului său” Fără nimic simbolic și, mai ales, fără făgăduința paradisului. O intrare în labirint, în infernul vieții de zi cu zi, singur, exilat încă de la început în propriul corp. „Sigur e că scriu asta din deznădejdea pe care mi-o inspiră trupul meu și viitorul acestui trup”. E chiar a doua frază din jurnal, iar mai încolo va consemna că îi e teamă, oroare, milă, scârbă de „acest trup”. îl disprețuiește și îl reneagă ; îl refuză ; iar corpului îi e teamă, oroare, milă de el, de Franz Kafka; îl disprețuiește și îl refuză; îl reneagă la rându-i. „Cu un asemenea trup ca al meu nu poți izbuti nimic în viață.” într-adevăr, în viața reală, Franz Kafka și propriul corp sunt doi străini, față în față, despărțiți de o pavăză : „o clipă m-am simțit învăluit de o platoșă. Cât de departe îmi sunt, de pildă, mușchii brațelor”. S-ar părea că se simte protejat, apărat, izolat de lume, dar de fapt, platoșa s-a așezat între el și propriul său corp, din al cărui prizonierat ar vrea, clipă de clipă, să scape. De aici, obsesia conturului ferm, a limitării brutale prin care „jalnicele trupuri omenești” sunt izolate, fără putința unei comunicări reale; de aici, obsesia camerelor etanșe, a ușilor care se închid mereu, dar nici una care să te protejeze, să-ți dea sentimentul de „acasă”. Unde e casa, unde-i acasă, „locșorul acela curat pe pământ, peste care uneori să strălucească soarele, ca să te poți încălzi și tu nițel”? Niciunde. Sunt, toți, și el, Franz, și Gregor, și Georg, și Joseph K., și Karl, bărbați în toată firea, dar nu au o casă a lor : stau cu părinții, în gazdă, în chirie, prin hanuri, pensiuni, hoteluri, „flotanți”, suspendați mereu în interval.
More...