Mentalitate, educație și instrucție în Armata Română după Marea Unire
Mentality, Education and Instruction in the Romanian Army after the Grand Union

Summary/Abstract: După 1918 România Mare s-a confruntat cu mari probleme interne și externe, economice, sociale și politice. Pericolul extern nu a dispărut, deoarece au crescut treptat tendințele revizioniste și revanșarde. Reorganizarea sistemului militar pentru apărarea țării a fost una din cele mai însemnate activități interbelice. Menirea Armatei Române a fost aceea de a păzi granițele naționale și de a duce, la nevoie, un război pentru apărarea suveranității naționale. După Unirea din 1918, interesul pentru educația militară a devenit mai mare și mai sistematic. Prima școală de ofițeri, după modelul francez, a fost deschisă la Sibiu în iulie 1920, mutată la București în 1940, apoi relocată la Zărnești în 1942. Principalele elemente care au caracterizat sistemul învățământului militar, mai ales după 1920, au fost: diversificarea rețelei instituțiilor școlare militare sub raportul profilelor de pregătire și o mai bună integrare a învățământului militar în sistemul general de învățământ, mediu și superior. Conținutul procesului instructiv-educativ în toate unitățile școlare ale armatei a fost mai bine adaptat la progresele științei și tehnicii, ținând seama de aplicațiile lor în domeniul militar și de influența acestora asupra artei militare. Rețeaua instituțiilor militare de învățământ care a funcționat in perioada 1919-1939 a cuprins următoarele trepte și categorii de unități școlare: licee militare, școli militare (pregătitoare) de ofițeri activi, diversificate pe arme (specialități), școli speciale (de aplicație) pentru perfecționarea ofițerilor, Școala Superioară de Război și altele. Reorganizarea Armatei Române a presupus nu numai o dezvoltare a capacității de luptă prin dezvoltarea unor domenii militare noi, ci și organizarea unei educații a ofițerimii și a soldatului român. Educația militară, efectuată în școli militare, centre de instruire, batalioane de instrucție etc. completa, de fapt, educația cetățeanului. De aceea, Armata a fost numită Școala Națiunii, cea care pregătește virtuțile necesare în timp de pace și în vreme de război. În România interbelică, putem afirma că rolul educației militare a fost major. Educația național-patriotică, morală, fizică, etică, culturală a avut rolul de a întări capacitatea de disciplină și de acțiune a militarului român. Armata Română și-a lărgit acțiunile de educație militară, mai ales a ofițerilor, după standardele educaționale occidentale. Prin intermediul ofițerimii, toate celelalte ierarhii militare au beneficiat de educație și instrucție în vedea întăririi virtuților ostășești: camaraderia, disciplina, voința, demnitatea, onestitatea, curajul, sentimentul național și patriotic.

• Details
• Contents