LA RELIGIOSITÉ DES ROUMAINS, ENTRE L’ILLUSION ET L’INDIFFERENTISME?
RELIGIOSITY OF THE ROUMANIANS, BETWEEN THE ILLUSION AND THE INDIFFERENCE?

Summary/Abstract: Religiozitatea românilor, între iluzie şi indiferentism? Părerile în ceea ce priveşte starea creştinismului în România de azi sunt împărţite, unii români cred că nu se poate vorbi de o criză a creştinismului românesc, indiferent de denominaţie, alţii consideră că această criză este iremediabilă. Între un exagerat optimism şi un negru pesimism, se manifestă o întreagă paletă de atitudini. Ce ne spun anchetele sociologice despre stadiul actual al credinţei românilor? Întrucât ne putem încrede în acestea pentru a identifica problemele şi a găsi soluţii? Ce înseamnă că românii creditează Biserica mai mult decât orice altă instituţie? Putem să „ne culcăm pe o ureche” pornind de la acest element? De ce aceia care se vădesc optimişti în ceea ce priveşte starea credinţei în România actuală cred în acest caz în sondaje şi nu la acordă încredere şi sub alte aspecte? Ce semnifică faptul că mai mulţi români se declară membri ai unei confesiuni decât se afirmă religioşi? Avem oare de-a face cu un creştinism (trăit într-una sau alta dintre confesiuni) convenţional? Este această idee confirmată de practica festivă a majorităţii românilor (altminteri aparţinând în general unor confesiuni care pun accentul pe această dimensiune a credinţei), de neangajarea în comunitate? Dacă toate acestea nu spun destul despre calitatea credinţei românilor, cum se explică amestecul de superstiţii şi elemente caracteristice unor alte spiritualităţi cu elementele propriu-zis creştine? Sondajele sociologice vădesc că românii trăiesc în bună parte un creştinism convenţional, conformist, comod, neangajat şi neangajant, or acestea nu sunt în nici un caz trăsături ale celor ce se pretind discipoli ai lui Cristos. Deşi sunt posibile soluţii, neluarea în seamă a acestor realităţi, triumfalismul Bisericilor şi autoizolarea sunt alternative păguboase. O criză nu se vindecă prin ignorarea ei şi dificultăţile nu se înfruntă întorcându-li-se spatele. Ca şi creştini – laici, persoane consacrate în călugărie, preoţi, ierarhi – se impune să devenim responsabili: să fim realişti fără a fi catastrofişti, să fim activi fără a deveni utilitarişti, înţelegând nu doar că este posibil să vorbim de indiferentism religios în societatea românească, dar chiar că avem de-a face cu o realitate foarte răspândită, deşi în formele cele mai subtile. Se cere recunoscut faptul că mulţi români sunt simplii creştini convenţionali şi această problemă nu se va rezolva de la sine: este necesar să găsim (cei care ne simţim responsabili pentru soarta creştinismului, cei implicaţi într-un fel sau altul în viaţa comunităţilor) acele elemente care îi mai leagă de viaţa de credinţă (celebrarea creştină a marilor evenimente ale vieţii, participarea la liturghie la marile sărbători, gustul pentru pelerinaje) pentru a-i ajuta să descopere sau redescopere esenţa creştinismului, dincolo de convenţie, pentru propria edificare şi edificarea poporului lui Dumnezeu şi a unei lumi mai bune.

• Details
• Contents