Author(s): Andrei Corbea / Language(s): Romanian
Publication Year: 0
„Pluralitatea” spațiului habsburgic1, pe care Moritz Csaky a definit-o ținînd seama atît de realitățile interne (etnice, lingvistice, culturale și politice) ale Imperiului, cît și de cele rezultate din îmbinarea pe acest teritoriu a unor tipuri extrem de diferite de civilizație europeană, a evoluat pe parcursul unei istorii proprii spre statutul de calitate „fizionomică” fundamentală a regiunii, calitate din care rezultă, paradoxal, tocmai marca sa unitară. Constituirea treptată, deși dificilă, a unui spațiu economic comun - în ciuda disparităților adînci dintre provinciile dezvoltate și subdezvoltate, ca și a relativei întîrzieri în procesul expansiunii capitaliste, cauzate, în comparație cu Anglia, Franța sau Prusia/ Germania, de o tipică imobilitate socio-politică - a facilitat în Europa Centrală un permanent schimb de mărfuri, oameni și idei, pe baza căruia s-a constituit aici cadrul diferențial al unui cuprinzător „spațiu social”. Trăsătura sa cea mai pregnantă ar consta în aceea că, în timp ce în statele naționale moderne, unde conceptul de „națiune” a căpătat concomitent și un sens uniformizant din punct de vedere social, societatea se fragmentează pe „verticală”, în categorii (clase) cu interese sociale și politice divergente, (precum în Germania de după 1871), în cazul nostru persistă un fragmentarism „orizontal”, de sorginte premodernă; pe fondul unui echilibru instabil dintre centralismul programatic al iosefinismului și presiunea particularismelor provinciale sau naționale, acesta se manifestă, fie în chip individual, fie la nivel colectiv, prin coexistența pluralistă a mai multor identități (sau loialități) și sub-identități.
More...
