We kindly inform you that, as long as the subject affiliation of our 300.000+ articles is in progress, you might get unsufficient or no results on your third level or second level search. In this case, please broaden your search criteria.
Cu un an înainte de apariția volumului Sanatoriul timpului (1937), Bruno Schulz a publicat eseul Mitizarea realității (1936)1, care avea să devină bază a majorității exegezelor critice. De altfel, J. JarzQbski, excelent cunoscător al prozei avangardiste, în prefața la volumul Citindu-l pe Schulz (Czytanie Schulza)12, în care stabilește trei etape de receptare a operei scriitorului polonez, afirmă, printre altele, că „locul central în analiza acestei opere l-a ocupat mitologia - cheie universală pentru sensul lumii”, cercetătorii din generația mai nouă pornind tocmai de la eseul sus-menționat, considerat „cel mai important text programatic al scriitorului”. într-adevăr, se poate spune că aproape toți exegeții de seamă n-au putut trece indiferenți pe lângă acest aspect esențial și original al operei schulziene, oferind interpretări și comentarii menite nu numai să adâncească înțelegerea și deslușirea textului, ci și să extindă semnificativ sfera conotativă a conceptului de mit în sine.
More...
Fiecare cititor are exemplele sale favorite. Acest fapt nu ține doar de obișnuințele sale de lectură, de tabieturi, de universul privat și plezirist al înțelegerii literaturii. Hermeneutica filosofică și literară, concepte precum acela al „orizontului de așteptare” ne-au convins că există lecturi fondatoare, că interpretările noastre trăiesc în orizontul unor texte întemeietoare. Un uz ale cărui temeiuri și îndreptățire nu le mai interogăm astăzi ne-a obișnuit să numim aceste texte capodopere.
More...
începeam un curs mai vechi despre Gombrowicz cu observația că nu-i rău să-l gândim pe Gombrowicz alături de Eugen Ionescu. Poartă aceeași marcă, același tip de discurs, același însemn al Mitteleuropei periferiilor. Munteanul Eugen Ionescu și sarmatul Gombrowicz trăiesc aceeași depărtare de un Centru coagulant. Și abundența de regi, regine, curți regale pot să ne oblige să-i gândim alături.
More...
În „camera de zi”, cărțile se aliniau pe etajerele celor trei dulapuri cu uși de sticlă. „Biblioteca” mamei era mai degrabă un obiect decorativ, un suvenir al trecutului tronând în salon. La drept vorbind, ușile dulapurilor din acaju erau numai arareori deschise. Legate în pânză roșie, cele treizeci de volume ale Bibliotecii universale alcătuiau esențialul comorii materne, însoțite și de un număr apreciabil de romane nemțești. Autorul ei preferat era Rudolf Herzog, căruia îi aprecia mai ales Marea Nostalgie. Cele două tomuri, legate în piele galbenă, ale Creditului și debitului lui Freytag, ocupau locul de onoare, alături de alte câteva volume din Schiller. Cât despre Goethe, el nu se bucura aproape deloc de favorurile bibliotecilor burgheze : era considerat un „clasic lăcrămos”. Schiller însă era mai bine primit, mai cu seamă Hoții și Intrigă și Amor, ca și ediția de lux a Cântecului de clopot. Burghezii timpului vedeau în el un soi de revoluționar, un precursor al liberalismului, în vreme ce Goethe reprezenta în ochii lor „formalismul rigid”, „conservatorismul clasic”, pe scurt, tot ce poate fi mai plicticos. Așadar, n-aș crede că burghezul mediu al sfârșitului de secol să fi cunoscut din Goethe și altceva decât unele cânturi din Hermann și Dorothea, lectură școlară obligatorie, iar, mai târziu, Călătorul.
More...
Pe când urcam scările spre camera mea (fusesem la parter să vizitez pe cineva) - urcam liniștit ținând câteva cărți sub braț - atunci deci, abia ce ajunsesem la prima treaptă, începu jos, la poarta casei, o adevărată avalanșă de zarvă și scandal, care amenința să se reverse înăuntru, o hărmălaie îngrozitoare pigmentată cu țipete strașnice : strigăte în toate limbile, ungurește, turcește, nemțește... am rămas locului privind în jos. Amândouă ușile laterale ale gangului fuseseră deschise cu două puternice lovituri de picior, trântite violent și lovite de perete. Frigul năvăli din antreu în coridor, curentul și vântul ajungeau până la mine. în același timp, gălăgia și strigătele se amplificau progresiv, scârțâieli și troznituri grozave se auziră, și atunci își făcură apariția: aduceau în casă o bucată întreagă din gardul de scânduri! Lungă de patru metri, înaltă de doi... Mulți trăgeau, împingeau, urlau, icneau, uriașul perete de scânduri se prindea și se bloca în rama ușii, hărmălaia și strigătele de îmbărbătare aproape că acopereau trozniturile și scârțâielile lemnului, eu însă rămăsesem liniștit în capul scărilor, în timp ce jos se trudea din răsputeri, cu gura căscată, unii șiroind de sudoare, alții cu degetele înghețate.
More...
E deja primăvară, prin mai. El are aproape 27 de ani și își începe jurnalul intrând în „pădurea întunecoasă”. Poate fără să vrea, o parafrază la Dante : „în pădurea întunecoasă, cu pământul pătruns de umezeală, nu mă orientam decât după albul gulerului său” Fără nimic simbolic și, mai ales, fără făgăduința paradisului. O intrare în labirint, în infernul vieții de zi cu zi, singur, exilat încă de la început în propriul corp. „Sigur e că scriu asta din deznădejdea pe care mi-o inspiră trupul meu și viitorul acestui trup”. E chiar a doua frază din jurnal, iar mai încolo va consemna că îi e teamă, oroare, milă, scârbă de „acest trup”. îl disprețuiește și îl reneagă ; îl refuză ; iar corpului îi e teamă, oroare, milă de el, de Franz Kafka; îl disprețuiește și îl refuză; îl reneagă la rându-i. „Cu un asemenea trup ca al meu nu poți izbuti nimic în viață.” într-adevăr, în viața reală, Franz Kafka și propriul corp sunt doi străini, față în față, despărțiți de o pavăză : „o clipă m-am simțit învăluit de o platoșă. Cât de departe îmi sunt, de pildă, mușchii brațelor”. S-ar părea că se simte protejat, apărat, izolat de lume, dar de fapt, platoșa s-a așezat între el și propriul său corp, din al cărui prizonierat ar vrea, clipă de clipă, să scape. De aici, obsesia conturului ferm, a limitării brutale prin care „jalnicele trupuri omenești” sunt izolate, fără putința unei comunicări reale; de aici, obsesia camerelor etanșe, a ușilor care se închid mereu, dar nici una care să te protejeze, să-ți dea sentimentul de „acasă”. Unde e casa, unde-i acasă, „locșorul acela curat pe pământ, peste care uneori să strălucească soarele, ca să te poți încălzi și tu nițel”? Niciunde. Sunt, toți, și el, Franz, și Gregor, și Georg, și Joseph K., și Karl, bărbați în toată firea, dar nu au o casă a lor : stau cu părinții, în gazdă, în chirie, prin hanuri, pensiuni, hoteluri, „flotanți”, suspendați mereu în interval.
More...
Etimologia, nu lipsită de savoare, a cuvântului grotesc (preluat în limba română pe filieră franceză) coboară până la italienescul grottesca („ridicol”, „capricios”), provenit, la rândul său, din grotta („peșteră”). La origine, termenul a desemnat ornamentele descoperite, în secolele XV-XVI, în peșteri : arabescuri, subiecte fantastice și bizare, pictate sau sculptate în stâncă. Pentru că fuseseră descoperite în grote, li s-a spus, în limba italiană, grotteschi. Termenul a fost apoi aplicat unor tablouri - creații ale pictorilor Renașterii italiene, inspirați de reprezentările rupestre - înfățișând o combinație de forme umane, animale, vegetale și minerale. în arhitectură, termenul a fost utilizat cu privire la ornamentele reprezentând ființe hidoase, diavolești.
More...
Din primul număr al acelui an (publicația debutase cu câteva luni înainte, pe la mijlocul verii), aflăm că „Străjoțul” este, sub conducerea domnului Nistor Bălăcel, un organ pentru promovarea tuturor intereselor locale. Ceea ce se confirmă numaidecât, mai în josul paginii, unde se invită toți locuitorii din sat și cetățenii din împrejurimi să cerceteze hotelul Herzog al domnului M. Berwanger, hotelul Calul Alb, proprietar I. Iorgovan, firma A. Margetich, magazinul Hugo Reinhoffer, brutăria George Margetich, firma Iosif Rittersporn, firma Gheorghe Fürbacher, frizeria Weiszmüller, brutăria Talpeș, măcelăria Popescu, depozitul de sare Zaharia Mageriu și depozitul de ziare Bălăcel. Acesta din urmă, dacă nu ne înșelăm, îi aparținea chiar domnului Nistor Bălăcel, directorul gazetei săptămânale. Cum se vede, taica cel bătrân, Țepeneag, nu găsise potrivit să facă reclamă pentru prăvălia de mărunțișuri și pentru birt. De fapt, la vremea aceea el avea vreo optzeci de ani, hotărârile le lua celălalt taică, „tânărul”, iar taica era zgârcit. Poziția magazinului, lângă gară, și-o fi spus, era cea mai bună reclamă și, oricum, ce-s prostiile astea, nu suntem la Chicago, meginții or fi băgat de seamă și singuri că ține birt.
More...
1. O apucătură : să colinde zone ale orașului pe care nu le mai văzuse de mulți ani. își resuscita astfel adolescența penibilă, pășea pe propriile-i urme. Depozitul de lemne (depozitul ? un motiv adjudecat de melancolia nătângă a altora) devenise un vast morman de gunoi, acolo unde cociștii șfichiuiau harnic caii povârniți, dai acum de cărămidă căzută, sfărâmată, pisată. De doi bani. Să reluăm. Din piață o luai pe un soi de uliță domnească, îngustă, încă adunată pe cele două perechi de șine ale tramvaielor. Casele nu erau cine știe ce, doar un pic mai bune decât clădirile de raport. Acolo stăteau Noemi, Robert, Ingrid, Sara, Gerula. Astăzi n-o să faci caz că unele imobile-s retezate pe la juma, că s-au înmulțit ferestrele oarbe, zidurile fără susținere, vietățile aducând a oameni, ce mișună șiret, de-a dreptul umflând străzile. E ca după un război, ce să mai zici. Vin democrații, vin criptocomuniștii, tot aia-i. Din tot felul de găuri răzbat, aducătoare de nebunie, izbitura și clinchetul flipperelor ; abia-i citești pe mexicanii lătăreți învârtindu-se în întunericul gros. întâmpini ca pe o boare întâlnirea cu lumea balcâză ce te calcă-n șevroleturi și-n honde. La capăt - pista palatului slobozit din o mie și una de nopți, servitorul alb, atins de Parkinson, sucind canonic roaba, puradeii jucându-se-n profunzime cu jurasici, călărind biciclete ergonomice, populația autohtonă zgâindu-se peste gard de două mii de ani încoace, „noa mă, a dracu’ ăștia! da’ dincolo, la fabrucă, tot nu ne-au plătitără ăilanți suplimentările...”
More...
Seara se adunau cu toții la malul râului, lângă casa lui Rheinholz Toni, tanti Liță, care acu’ e, atunci nu era paralizată. Trăia și Kalmann. Tanti Liță era grasă și vorbea tare și nu se putea opri decât cu greutate din râs atunci când se pornea din cauza poveștilor vecinului Kalmann de la porcărie. Ăsta vorbea gros și rar, spunea tot felul de trăznăi care o înveseleau peste poate ; cei din gașcă mai puțin se veseleau, nu îi atrăgeau chestiunile mucalite ale neamțului. în schimb ăia mari : Liță și Toni, Momongoți sau fata dumneaei, mecanicul de locomotivă, toți râdeau de Kalmann. Jucau cărți la stradă, și erau destul de slabi, mecanicul îndeosebi era foarte slab, numai tanti Liță era grasă. Mecanicul fuma întruna ca locomotivele pe care le manevra pe la triajul din Simeria și de la Arad. Bea răchie între ture. Kalmann era și el slab ca o paparudă, purta pe cap o pălărie pleoștită, din aceea cum tocmai se publicase pe coperta cu Moromeții : nea Ilie Moromete semăna în poza aceea cu paznicul de la porcăria ceapeului, cu vecinul lui Toni, avea și el barba nerasă, cu țepi aspri, se bărbierea duminica dimineața pe malul Mureșului în fața unui ciob de oglindă. Era un fel de ungur-neamț care fusese foarte sărac și de aceea Lau luat în serviciul permanent al ceapeului. Multă vreme a muncit el ca paznic pe malul Mureșului la grădina de zarzavat și, pe urmă, la motopompa care trăgea apă din umbra sălciilor direct în arșița rândurilor cu lubenițe și pepeni galbeni în care adesea gașca dădea iama, chit că striga și suduia Kalmann și câteodată venea seara pe la casele oamenilor ca să le ceară despăgubiri, până ce i-a spus unu’ mai rău de clanță: „lasă, mă, Kalmanne”, i-a zis, „că-s de pe pământu nost’, las’ să mânce și pruncii ăștia”.
More...
Timpul staționării mele aici, în camera familiei Bandula, deasupra pieței subjugate de amurg, e după toate speranțele un timp mort, ar fi riscant să-l prelungesc. Dacă mi l-ar primi, l-aș înhăța pe băiat și l-aș transporta cu taxiul la așezământul special pentru deficienții mintal irecuperabili. La subsuoară corpul zbătându-se în pătură, picioare forfecând în neștire, degete încercând să apuce văzduhul, un pachet de groază, deasupra mea umbrela sfâșiată a urletului. Și mai sus, plutește zgripțuroiul colbăit al oficialității, cu însemnele puterii pe aripi, cu o citație în plisc. în fața mea, pe culoar, țipenie, doar invizibila luare-aminte pendulează spațiul dintre veceul comun și ușa batantă a casei scărilor cu geamurile zobite. Bat la una din uși. Brusc, toate culoarele se umplu de copii, de pisici, de tați care curăță cartofi, de mame lustruind plăcuța de aramă a pragului, de bătrâne fluturând pămătufuri. Rând pe rând, își iau rămas bun de la Ferike, mulți îl sărută, unii se mărginesc să-l apuce scurt de-un picior, câțiva îi schițează cruci pe întinderea frunții. L-aș duce chiar azi dacă n-aș ști că nu se fac internări.
More...
Într-o mlăștinoasă lume închisă, carieră cu stranii vine de piatră locuită de foștii invadatori acum învinși, un tânăr își dorește să fie pasăre. Să se desprindă din glodul prezentului transformat, drept pedeapsă, de câștigătorii războiului într-o rezervație aflată în afara timpului, înapoiată, chinuitoare. Dar morbul misterios care molipsise ochii foștilor soldați n-avea cum să dispară dacă răzbunarea nu era dată uitării. O parabolă politică de mare forță, scrisă cu inegalabil rafinament de Christoph Ransmayr (n. 1954), unul dintre cei mai renumiți și mai traduși autori austrieci, care a primit în 1995 pentru Morbus Kitahara premiul european Aresteion.
More...
Ridicând de la bancă cele douăzeci de lire pe care i le trimisese Milan Stojadinovic, fostul premier iugoslav, și el emigrant, dar în Argentina, ca onorariu pentru textele pe care i le publicase revista sa „Economist”, Crnjanski o luă spre restaurantul italian, trattoria Piedemonte, în Frith street. își permitea, o dată pe lună, luxul de a intra aici. De fiecare dată comanda cea mai obișnuită mâncare, pizza sau lazane, și un pahar de vin, di tavola.
More...
The present paper analyses the concept of the performativity of human language in the philosophical writings by Étienne Bonnot de Condillac and Jean-Jacques Rousseau. The first part of the text is devoted to the idea of langage d’action and its significance for Condillac‘s epistemology and theory of language; whereas the social and political functions of human speech, presented in the works of Jean Jacques Rousseau, are interpreted in the second part of the paper. Ultimately, it seems that for both Condillac and Rousseau human language is not just a mere thinking tool, but also a way of changing and improving our reality.
More...
Mohamed Nedali is a contemporary Moroccan writer of French expression born in 1962 in Tahannaout, about thirty kilometers from Marrakech where he still lives. Having written eight novels with a realist vocation, he makes his region his favorite place and fiction because, as he says in an interview, “in literature one only speaks very well of a place one knows so well”. However, this attachment to space, or at least this rootedness in identity that demonstrate the territorial anchoring of the author, seems insufficient to serve his realistic vision. It is nevertheless true that the intrusion of vernacular languages in a text written in a foreign language is not without importance because it constitutes a significant element in a realistic fresco. Indeed, the text of Nedali is strewn with Moroccan expressions. This intrusion is not gratuitous and illustrates the role that the contact of languages can have in a fictional narrative. Moreover, the choice of anthroponyms in Nedali’s fiction is not arbitrary, as it is thoughtful and serves the author’s vision. Being a writer of soil and a good connoisseur of the Moroccan society, the author uses it to create a fresco whose contrasts illustrate his bias and his refusal of social evils.
More...
In 2021, the State Publishing Institute (Państwowy Instytut Wydawniczy) published a new edition of The Stranger translated by Marek Bieńczyk. This is the second translation officially published in Poland, the previous was created by Maria Zenowicz in 1958. The article analyses these two Polish translations of The Stranger. The author compares some parts of the text and shows differences between Polish versions trying to find out how a new translation has changed a perception of the novel among Polish readers.
More...
The article presents a corpus analysis of media messages about immigrants from Ukraine in Warsaw. The aim of the research was to compare headlines and texts and to identify keywords, words with the highest frequency and the most popular collocations. The korpusomat web application was used for the study. The results confirm that the image of Ukrainians is built on the basis of the opposition between locals and foreigners. The quantitative data for the headlines and for the texts were similar. The topics concerned mainly the work of immigrants. An important role in the media news was played by lemmas locating the places of events and the nationality of their participants.
More...
The article is based on the notion of contrast and its role in creating a detailed and nuanced narration with psychologically complex heroes. Contrasts in question include those between poverty and richness, dreams and reality and being and pretending to be. The reflexion is enriched with a theatrical twist by questions concerning the role (or even hypothetical presence) of hybris in the process of creating an intricate composition and the possibility of a tragedy-like reading and interpretation of the short story.
More...
Water with its entire seascape, which includes both flora and fauna as well as figures from the mythological world, is one of the main elements of the poetic imagination that forms in the Symbolism. By analysing poems written in the years 1890-99 in the light of the thought of philosophers and mythocritics like Bachelard or Pierrot, we can notice a strong relationship between aquatic symbols and female characters. Focusing on mermaids, nymphs and Aphrodite, we can see that the poetic impressions are created on the basis of a contrast between purity and voluptuousness, which result from the features of the water, the archetypal features of the characters and attributes which are assigned to them during the poetic creation, and that their combination allowed the authors to develop poetic images nuanced and aestheticized relative to the original stories.
More...